Din motive de confidențialitate, nu putem dezvălui identitatea persoanei intervievate, dar povestea este mai importantă decât numele. Această poveste nu se regăsește în nicio postare, scriere sau știre oficială.
Reporter: „Vă simțiți bine? Putem să începem?”
„Da, cred că da.”
Reporter: „Sunteți încă tulburată.”
„Da, sunt. Acesta e orașul meu de suflet, dar…. Mi-e frică. Încă mi-e frică.”
Reporter: „Am auzit că incidentul s-a întâmplat de prin anii 2005.”
„Știu, domnule. Cu toate acestea, simt ca și cum există o umbră în spatele meu. E acolo. Parcă mă bântuie.”
Reporter: „Dacă vreți să încheiem aici…”
„Nu, domnule. Simt s-o spun, dar în acelaș timp mi-e frică. Nu știu cum să v-o spun ca să mă înțelegeți.”
Reporter: „Ați putea să îmi spuneți, în linii mari, desigur, ce și cum s-a întâmplat? Acest oraș are atât de multe lucruri ascunse. De exemplu, mai lunile trecute am aflat de povestea miresei, apoi de copilul care a căzut în canal, apoi de un om care a furat niște flori ale bisericii și care a murit în aceeași zi.”
„Doamne Dumnezeule!”
Reporter: „Dumneavoastră ați auzit de ele?”
„De primele două, nu. Nu cred. Cea cu copilul, parcă, dar nu cunosc mai multe. Asta cu domnul care a furat florile o știu. S-a întâmplat acum un an sau doi.”
Reporter: „Aha. Am înțeles. Acum voi afla cea de-a patra poveste. Cea a dumneavoastră.”
„Nu… Nu am fost eu. A fost prietena mea. Defapt ambele am fost marcate pe viață.”
Reporter: „Ce s-a întâmplat?”
„Prietena mea… A avut un soț… Ea este o dulcică de femeie. El un… Doamne, rău. Un om rău.”
Reporter: „O bătea?”
„Da… Din păcate, da. După un timp, nu știu ce a făcut, dar a murit. Ah, da. A murit de alcool. A băut de supărare, s-a urcat pe schelă și s-a prăbușit.”
Reporter: „Lucra cumva la Șantierul Naval Mangalia?”
„Nu, nu. În construcții.”
Reporter: „A. Mă iertați că v-am întrerupt.”
„Nu e nimic, domnule.”
Reporter: „Și ce s-a întâmplat după aceea?”
„Domnule, aici…. Eh… I-am făcut… I-am făcut îngropăciunea… Prietena mea era devastată. Vă dați seama…. Apoi mă sună… Mă sună după câteva nopți ca să… M-a rugat să mă duc să dorm cu ea.”
Reporter: „De ce?”
„Am crezut că dorește să-i stau aproape. Dar nu… Când am ajuns acolo îmi spune un lucru teribil. La început nu am înțeles ce-mi spune. Apoi după a zecea oară, am înțeles ce vrea să-mi spună. Soțul ei… Soțul ei nu-i mort. L-a văzut pe bătătura casei. Umblând. Trântea scaunele. A auzit clanța ușii. Doamne Dumnezeule!”
Reporter: „Poate încă suferea de pe urma pierderii…”
„Nu, domnule. Am stat cu ea. Se făcuse vreo 23 ceasul când văd pe cineva că trece în fața ferestrei. Ne-am cutremurat amândouă. Am stat treze până atunci. N-am putut să dormim niciuna din noi. Iar când l-am văzut că trece, am făcut pe noi de frică!”
Reporter: „Presupun că ați închis poarta și ați dat drumul câinelui…”
„Da, am închis tot! Câinele, însă, nu-l mai auzeam! Ori a fugit de spaimă, ori l-a omorât! Doamne iartă-mă!”
Reporter: „Și ce ați făcut?”
„Am fugit în ultima cameră, acolo unde aveam icoanele și ne-am rugat mult. N-am închis un ochi niciuna! Când s-o făcut dimineața, mi-am sunat soțul să vină să ne ia pe amândouă de acolo. A venit, bietul de el, și ne-a luat. După aceea ne-am făcut bagajele și am plecat în străinătate. Nu mai știm nimic de casă sau de… fiara aceia. Prietenii ne-au spus că casa a ars după câteva zile după ce-am plecat în străinătate. Bine, am zis. Dar uite că e rău. M-am reîntors în oraș și tot simt că e aici.”
Reporter: „Doamnă, stați liniștită. Este frica de atunci care a rămas cu dumneavoastră.”
„Posibil.”
Reporter: „Vă mulțumesc pentru că ați avut bunăvoința de a participa la proiectul meu.”
„Eu vă mulțumesc, domnule. Parcă… parcă mă simt mai bine acum.”
Reporter: „După mărturisire vine întotdeauna ușurarea.”
„Da, așa e. Păi, o zi bună, domnule.”
Reporter: „O zi bună și dumneavoastră.”
